Gânduri

***Locurile, oamenii și simplele obiecte ne oferă amintirile atât de dragi și mângâierile în momentele grele... Întotdeauna o să ne aducem aminte de briza care ne-a ciufulit părul, de păsările ce zburau în voie făcând lucrul pentru care au fost create: trăind liber. O să ne amintim... poate un lac pe lângă care am trecut, o să ne amintim de valurile năbădăioase sau line care vor continua la nesfârșit să existe. Copacii bătrâni ce spun povești de mult apuse sunt mirifici în însuși vechimea lor, dar cei mai importanți sunt oamenii. Oamenii pe care-i întâlnești fie doar și cu o privire sau cu un zâmbet. Eu îmi amintesc de o întâmplare când am mers într-o excursie și priveam pe geamul autocarului când am văzut într-o altă mașină o fată - poate de aceeași vârstă cu mine - căruia i-am zâmbit involuntar. Surprinzător mi-a întors zâmbetul cu sinceritate. În acel moment chiar dacă nu a durat mai mult de 10 secunde am simțit că o cunosc de mult timp, deși nu o mai văzusem niciodată. Atunci am

Privesc același cer pe care îl privești și tu. Admirăm aceeași stele... cu ce ești mai bun decât mine? Cu nimic! Diferența e că eu mă simt liberă pentru că n-am sufletul încărcat cu răutate așa cum îl ai tu... Ține minte asta, te rog... Revenim la cerul presărat cu mici luminițe care te fac să zâmbești când ești trist (cel puțin pe mine). Poate că acum ar trebui să fiu în casă la căldură, dar am ales să scriu afară în această seară cu lanterna fiind singura lumină care îmi permite să văd clar literele. Nostim, nu?  Mă uit la același cer la care te-ai uitat și tu în același moment. Ce gând minunat! Când te mai uiți la cer, fie și din întâmplare te rog să te gândești la mine, un alt om din lumea asta mare pe care nu-l cunoști, dar care știe deja ce simți: ești frustrat, stresat, vesel, trist sau doar melancolic... Să știi că eu mă gândesc de fiecare dată când privesc cerul la tine. Da, da! LA TINE! Pentru ca deși nu ne cunoaștem, ne știm foarte bine. Deși nu am schimbat n

Am plecat din locurile mele dragi, am uitat cine sunt, dar mi-am dat seama cine nu vreau sa fiu. Nu vreau sa fiu un simplu om ce trece nepasator peste tot si toate, peste obiecte, ce de fapt, duc cu ele amintiri, peste animale ce nu au fost doar simpli observatori, ci mi-au oferit o bucurie sau peste oameni  care au nevoie de ajutorul meu.. Nu vreau sa trec nepasatoare pe langa toate lucrurile astea pentru ca nu as mai fi cu adevarat EU! Am crezut ca plecand departe de toate lucrurile dragi imi va face bine, dar m-am inselat amarnic. Mi s-a intamplat ceva ce nu credeam a fi posibil: m-a cuprins dorul si vinovatia. Sufletul meu plangea si suferea, iar eu ma minteam ca sunt bine, nu stiu... poate eram sau poate doar credeam asta. Pe cine pacalesc eu? Ma simteam cel mai mizerabil om de pe pamant pentru ca am plecat de langa lucrurile, locurile, fiintele care ma faceau cu adevarat fericita. Desi soarele stralucea, iar vantul adia cald printre frunzele minunate ale copacilor, eu priv

Hmmm... nici nu știu cu ce să încep... Cred că voi începe prin a-mi scoate afară toate gândurile negative (și sunt multe), îmi voi lua agenda și voi pleca departe un timp să mă pot gândi la tot ce se petrece în jurul meu, cel puțin deocamdată. E așa frumos afară, o adevărată zi de primăvară! Dar cum viața nu e niciodată simplă astăzi m-am gândit (ca probabil oricare alt om măcar odată în viață) că nu sunt bună de nimic. Oare? Am auzit asta de atâtea ori încât am început s-o cred. Pfiuuu! De-aș putea pur și simplu să să dau afară toate gândurile care-mi trec prin cap ce-ar rămâne? Un om... un simplu om... care nu are  nevoie decât de o mângâiere atunci când a dat de greu. Sunt un om care nu a găsit încă niciun alt om care să-i ofere puțină bunătate. Așadar voi face ceva ce pare a fi surprinzător, așa cum fac întotdeauna, voi zâmbi. Poate par o ciudată, dar chiar asta voi face. Știu că nu sunt singura cu astfel de gânduri și mi-ar plăcea să cunosc mai mulți oameni ca mine pentru că ei

Vreau doar să pot pleca din lumea în care îmi sunt impuse reguli, pentru mine inutile. Eu sunt liberă, iar oamenii nu înțeleg asta și încearcă să mă țină legată în lanțurile lumii acesteia ridicol de ”organizată” după cum spun ei  cei ce vor să mă supună. Păcat! Țeapă! Nu am să fac niciodată cum mi se spune, dar îi las în continuare să încerce. Privesc în jur, posibilitățile unei vieți palpitante sunt infinite, dar e copleșitor să știi că ai în mână controlul asupra propriei vieți. Un foc arde în mine. Arde atât de bătăios. Ce ironie! Mi-e frică de foc :))) Aud zgomote ce îmi amplifică vâlvătaia din interiorul meu, par a fi o pasare Phoenix cu o singură diferență: nu voi renaște din cenușă, ci voi arde și voi arde și voi arde la nesfârșit până voi ajunge acolo unde ma simt cu adevărat  EU. Soarele a răsărit din nou, dar eu nu-i pot suporta căldura, nu-i pot suporta bunătatea și ard și mă ascund de el în întunericul adânc pe care îl găsesc ca pe o mângâiere. Probabil că e mai bine a

Suflet pustiit întoarce-te acolo unde ți-e locul, du-te acolo unde ai vrut mereu să fii, într-o lume a ta. -Nu-ți pasă de nimeni? Nici de tine? Cum de ai uitat cine ești? între bări firești după părerea mea. -N-am știut niciodată cine sunt sau ce vreau... alții au ales pentru mine. -Cum așa? Fiecare e stăpân pe propriile decizii. -Nu și eu... -E posibil? -Pentru mine da! Cum e posibil să te simți atât de gol, pustiit și totuși lași ca aparențele să arate că ești fericit și că nu ai întâlnit nicio greutate. Așadar îmi fac curaj și ma îndrept de spate, îmi controlez respirația și continui. -Soarta noastră, a oamenilor efemeri e să suportăm... dar tu cum reușești? -Nici nu încerc... Privire îi e tulburată văd asta pe chipul lui și, deși ar trebui să încetez pentru că e probabil să întrec măsura. -De ce? -Am renunțat la tot ce însemna viața mea, dacă am avut vreodată una.Și mi-am dat seama că sufletele nu se ascultă, ci se simt, iar ei nu ma pot simți pe mine, nu au acea profu

      Vad doar fete, nu vad chipuri... Vad doar lume, nu vad oameni... Ce-am ajuns? Doar fete triste, doar inimi infectate cu negrul invidiei, doar maini fara putere si minti fara decizie, ce-am ajuns? Nu mai putem scrie o scrisoare, nu mai putem spune o vorba buna, ne-am pierdut in vremea de azi, in modernitate, tehnologie, comfort si iluzii, multe iluzii... Suntem singuri... dar de ce? Ti-ai pus vreodata intrebarea: de ce esti cu adevarat singur? Suntem singuri pentru ca nu permitem altora sa se apropie, am ridicat o bariera intre noi si fricile noastre. Ne e frica sa nu fim dezamagiti, dar trebuie sa riscam altfel nu ne vom da seama care sunt lucrurile cu adevarat importante din viata noastra. Dezamagirea ne duce la durere, iar durerea ne face sa fim oameni, ne arata ca avem sentimente, ca nu suntem reci si goi... In fond de ce ne e teama? Ce ironie! Tocmai de singuratatea pe care o provocam fie din mandrie sau orgoliu, fie din oricare alt motiv, de fapt din oricare alta 

Oamenii...               in lume există miliarde de oameni diferiți. Eu cunosc doar câțiva, unii buni, alții mai puțin buni, dar nu rai... în niciun caz rai. Într-o mulțime puțini oameni ies în evidență. Fiecare cu problemele sale, cu necazurile, neîntelegerile, presupunerile, invidiile, cu tot ce e bun sau rau... Daca-i cataloghezi doar in buni sau rai e ca si cum s-ar spune despre tine ca esti asa si asa si esti judecat gresit, esti inteles gresit. Oamenii sunt mai mult de atat, sunt zambetul nostru, tristetea noastra, puterea sau chiar o parte din noi. Povestea mea a inceput datorita oamenilor care m-au scos din ceata in care ma aflam. Pe strada intunecata pe care mergeam eram singura, paseam incet si nesigur, ca un copil care nu stia sa mearga, dar incet-incet s-a ridicat... singur...  Era liniste, iar lacrimile erau in ochii mei, dar inca nu era timpul pentru plans. Incercam sa-mi dau seama unde ma aflu si cum am ajuns acolo, de ce sunt singura, totul se invartea in jurul

”Daca sentimentele nu m-ar napadi asa usor totul ar fi mai simplu... as gandi mai limpede, as fi mai hotarata si as fi mai sincera.” Simt ca sufletul meu se frange incet-incet, ochii mi se intuneca, iar lacrimile se preling pe obrajii palizi, de portelan. In curand fiinta odata vie va deveni rece, dar nu va muri, ci va deveni fara sentimente, fara profunzime si fara batai ale inimii. Va veni o zi cand zambetul imi va pieri, va deveni si el inexistent, pe vecie... Durerea e prea adanca- si doar cine a simtit-o cu adevarat va stii despre ce vorbesc acum-, e prea puternica pentru a fi tinuta in frau, nu e alba si nici neagra, nu se rezuma la sinceritate sau minciuna, la cald sau rece... e mult prea de neinteles... ***Umbrele s-au intors si m-au atacat intr-un mod la care nu ma asteptam, am crezut ca le pot combate, dar m-am inselat. Mi-au spus ca sunt frumoasa, sincera, blanda si buna, am crezut ca s-au schimbat, ce proasta am fost! Am cazut in plasa si mi-au intrat in suflet, l-au d

Ma ridic din nesiguranta si alerg, alerg, alerg din nou cu o viteza din ce in ce mai mare. Ma gandesc la ce imi doresc sau mai bine zis la ce vreau, dar parerile mi se schimba rapid, partea rea iese din mine, desi incerc sa mi-o reprim. O sterg... Fiinta mea vrea sa fie in pas cu evolutia, dar sufletul imi sta pe ganduri nu stie daca-i o idee buna, iar creierul e de acord cu el.  Inauntrul meu ca si inafara mea se duce o lupta unde domina intunericul sau lumina. As vrea sa le las balta pe ambele sa nu fiu de partea niciuneia, dar e greu, aproape imposibil... dar in momentul asta simt ca pot sa ma descopar sa stiu cine sunt EU! Sa cant, sa dansez, sa rad din toata inima, sa trec peste barierele impuse de cele doua entitati care vor sa fiu ca ele. Vreau doar sa ma simt folositoare, sa stiu ca imi folosesc viata cum trebuie exact ca TINE! Imi doresc sa traiesc la maxim asa cum stiu eu intr-o lume imposibila unde oamenii sunt buni si in privirile lor se vad doar sclipiri jucause si ad

Sunt doar umbre, le vad pretutindeni, e si lumina, dar e atat de rara... Simt cum ma-nvaluie intunericul si plang, plang pentru ca nu ma pot impotrivi. E dureros sa stii ca lupti din toate puterile si nu vezi nici macar o schimbare... cat de mica... Umbrele sunt tot mai rele, sunt pierduta, nu ma pot intoarce inapoi, desi imi doresc, ele ma inconjoara, iar zgomotele sufletelor ranite le aud ca pe niste tipete puternice si sfasietoare. Vad Apocalipsa chiar daca nu a venit, e chiar langa noi, o simt... Vad si lumini, dar sunt artificiale, nu sunt reale, nu au acea caldura specifica doar lor... Alerg, dar drumul e impotriva mea, se clatina si cad, ma lovesc in pietre si sangerez, simt cum o caldura imi inunda trupul. Nu stiu ce e, dar o simt. Printre lacrimi ridic fata spre cer si zambesc. Pericolul e aproape, iar eu zambesc. Da! Zambesc! Acum nu-mi mai e frica si imi imaginez ca din cauza loviturii sunt murdara in obraji. Acum rad de-a dreptul. Cred ca sunt o ciudata, dar nu mi se pa