Un vis!

Ma ridic din nesiguranta si alerg, alerg, alerg din nou cu o viteza din ce in ce mai mare. Ma gandesc la ce imi doresc sau mai bine zis la ce vreau, dar parerile mi se schimba rapid, partea rea iese din mine, desi incerc sa mi-o reprim. O sterg... Fiinta mea vrea sa fie in pas cu evolutia, dar sufletul imi sta pe ganduri nu stie daca-i o idee buna, iar creierul e de acord cu el. 
Inauntrul meu ca si inafara mea se duce o lupta unde domina intunericul sau lumina. As vrea sa le las balta pe ambele sa nu fiu de partea niciuneia, dar e greu, aproape imposibil... dar in momentul asta simt ca pot sa ma descopar sa stiu cine sunt EU! Sa cant, sa dansez, sa rad din toata inima, sa trec peste barierele impuse de cele doua entitati care vor sa fiu ca ele.
Vreau doar sa ma simt folositoare, sa stiu ca imi folosesc viata cum trebuie exact ca TINE! Imi doresc sa traiesc la maxim asa cum stiu eu intr-o lume imposibila unde oamenii sunt buni si in privirile lor se vad doar sclipiri jucause si adevarate, unde peisajele sunt de vis, iar gunoaiele, poluarea, rautatea, intunericul nu-si au locul. O lume a mea! Ce vis!
***Brusc ma trezesc din visare, am ajuns pe pajistea copilariei mele, a sufletului meu. Am alergat atat de mult incat nu mi-am dat seama in ce directie alerg. Acum sunt singura, inchid ochii... Offf, ma gandesc ca sunt doar un copil intr-o lume atat de mare. Ce-i drept nu sunt o sfanta, o inocenta sau o perfecta, dar gandesc cu sufletul, el ma indruma. E ceva rau? Poate...
Simt vantul rece cum imi ingheata fata, e iarna. Nu e genul de iarna cu zapada, cu saniute pline de copii pe strada sau batai cu bulgari, e o iarna pustie cu vant taios, moarta, nori cenusii si ceata, multa ceata de parca ar vrea sa te sufoce si apoi sa te inghita.
Am inlocuit ciocolata calda cu apa rece... inghetata...
Un fior mi-a strabatut trupul. Mi-e frig! Si nu e nimeni aici care sa ma ajute. Sunt singura! Picioarele mele goale acum sunt vinete, o culoare ciudata la fel ca mainile si buzele mele. Mi-e frica sa ma intorc. Cine stie ce ma asteapta acum, sunt sigura ca nu ceva bun...
Respir din ce in ce mai greu, tremur si ma ghemuiesc cu picioarele la piept in zapada ce acum nu mi se mai pare rece, ci o patura calduroasa si protectoare. 
Poate intr-o zi va fi altfel.
P.S.: Un vis...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Amintiri

***Locurile, oamenii și simplele obiecte ne oferă amintirile atât de dragi și mângâierile în momentele grele... Întotdeauna o să ne aducem aminte de briza care ne-a ciufulit părul, de păsările ce zburau în voie făcând lucrul pentru care au fost create: trăind liber. O să ne amintim... poate un lac pe lângă care am trecut, o să ne amintim de valurile năbădăioase sau line care vor continua la nesfârșit să existe. Copacii bătrâni ce spun povești de mult apuse sunt mirifici în însuși vechimea lor, dar cei mai importanți sunt oamenii. Oamenii pe care-i întâlnești fie doar și cu o privire sau cu un zâmbet. Eu îmi amintesc de o întâmplare când am mers într-o excursie și priveam pe geamul autocarului când am văzut într-o altă mașină o fată - poate de aceeași vârstă cu mine - căruia i-am zâmbit involuntar. Surprinzător mi-a întors zâmbetul cu sinceritate. În acel moment chiar dacă nu a durat mai mult de 10 secunde am simțit că o cunosc de mult timp, deși nu o mai văzusem niciodată. Atunci am
Citiți mai multe

Încă...

Oamenii...               in lume există miliarde de oameni diferiți. Eu cunosc doar câțiva, unii buni, alții mai puțin buni, dar nu rai... în niciun caz rai. Într-o mulțime puțini oameni ies în evidență. Fiecare cu problemele sale, cu necazurile, neîntelegerile, presupunerile, invidiile, cu tot ce e bun sau rau... Daca-i cataloghezi doar in buni sau rai e ca si cum s-ar spune despre tine ca esti asa si asa si esti judecat gresit, esti inteles gresit. Oamenii sunt mai mult de atat, sunt zambetul nostru, tristetea noastra, puterea sau chiar o parte din noi. Povestea mea a inceput datorita oamenilor care m-au scos din ceata in care ma aflam. Pe strada intunecata pe care mergeam eram singura, paseam incet si nesigur, ca un copil care nu stia sa mearga, dar incet-incet s-a ridicat... singur...  Era liniste, iar lacrimile erau in ochii mei, dar inca nu era timpul pentru plans. Incercam sa-mi dau seama unde ma aflu si cum am ajuns acolo, de ce sunt singura, totul se invartea in jurul
Citiți mai multe

Jurnalul unui suflet...

Sunt doar umbre, le vad pretutindeni, e si lumina, dar e atat de rara... Simt cum ma-nvaluie intunericul si plang, plang pentru ca nu ma pot impotrivi. E dureros sa stii ca lupti din toate puterile si nu vezi nici macar o schimbare... cat de mica... Umbrele sunt tot mai rele, sunt pierduta, nu ma pot intoarce inapoi, desi imi doresc, ele ma inconjoara, iar zgomotele sufletelor ranite le aud ca pe niste tipete puternice si sfasietoare. Vad Apocalipsa chiar daca nu a venit, e chiar langa noi, o simt... Vad si lumini, dar sunt artificiale, nu sunt reale, nu au acea caldura specifica doar lor... Alerg, dar drumul e impotriva mea, se clatina si cad, ma lovesc in pietre si sangerez, simt cum o caldura imi inunda trupul. Nu stiu ce e, dar o simt. Printre lacrimi ridic fata spre cer si zambesc. Pericolul e aproape, iar eu zambesc. Da! Zambesc! Acum nu-mi mai e frica si imi imaginez ca din cauza loviturii sunt murdara in obraji. Acum rad de-a dreptul. Cred ca sunt o ciudata, dar nu mi se pa
Citiți mai multe