Gânduri

Hmmm... nici nu știu cu ce să încep... Cred că voi începe prin a-mi scoate afară toate gândurile negative (și sunt multe), îmi voi lua agenda și voi pleca departe un timp să mă pot gândi la tot ce se petrece în jurul meu, cel puțin deocamdată. E așa frumos afară, o adevărată zi de primăvară! Dar cum viața nu e niciodată simplă astăzi m-am gândit (ca probabil oricare alt om măcar odată în viață) că nu sunt bună de nimic. Oare? Am auzit asta de atâtea ori încât am început s-o cred. Pfiuuu! De-aș putea pur și simplu să să dau afară toate gândurile care-mi trec prin cap ce-ar rămâne? Un om... un simplu om... care nu are  nevoie decât de o mângâiere atunci când a dat de greu. Sunt un om care nu a găsit încă niciun alt om care să-i ofere puțină bunătate. Așadar voi face ceva ce pare a fi surprinzător, așa cum fac întotdeauna, voi zâmbi. Poate par o ciudată, dar chiar asta voi face. Știu că nu sunt singura cu astfel de gânduri și mi-ar plăcea să cunosc mai mulți oameni ca mine pentru că ei

Vreau doar să pot pleca din lumea în care îmi sunt impuse reguli, pentru mine inutile. Eu sunt liberă, iar oamenii nu înțeleg asta și încearcă să mă țină legată în lanțurile lumii acesteia ridicol de ”organizată” după cum spun ei  cei ce vor să mă supună. Păcat! Țeapă! Nu am să fac niciodată cum mi se spune, dar îi las în continuare să încerce. Privesc în jur, posibilitățile unei vieți palpitante sunt infinite, dar e copleșitor să știi că ai în mână controlul asupra propriei vieți. Un foc arde în mine. Arde atât de bătăios. Ce ironie! Mi-e frică de foc :))) Aud zgomote ce îmi amplifică vâlvătaia din interiorul meu, par a fi o pasare Phoenix cu o singură diferență: nu voi renaște din cenușă, ci voi arde și voi arde și voi arde la nesfârșit până voi ajunge acolo unde ma simt cu adevărat  EU. Soarele a răsărit din nou, dar eu nu-i pot suporta căldura, nu-i pot suporta bunătatea și ard și mă ascund de el în întunericul adânc pe care îl găsesc ca pe o mângâiere. Probabil că e mai bine a

Suflet pustiit întoarce-te acolo unde ți-e locul, du-te acolo unde ai vrut mereu să fii, într-o lume a ta. -Nu-ți pasă de nimeni? Nici de tine? Cum de ai uitat cine ești? între bări firești după părerea mea. -N-am știut niciodată cine sunt sau ce vreau... alții au ales pentru mine. -Cum așa? Fiecare e stăpân pe propriile decizii. -Nu și eu... -E posibil? -Pentru mine da! Cum e posibil să te simți atât de gol, pustiit și totuși lași ca aparențele să arate că ești fericit și că nu ai întâlnit nicio greutate. Așadar îmi fac curaj și ma îndrept de spate, îmi controlez respirația și continui. -Soarta noastră, a oamenilor efemeri e să suportăm... dar tu cum reușești? -Nici nu încerc... Privire îi e tulburată văd asta pe chipul lui și, deși ar trebui să încetez pentru că e probabil să întrec măsura. -De ce? -Am renunțat la tot ce însemna viața mea, dacă am avut vreodată una.Și mi-am dat seama că sufletele nu se ascultă, ci se simt, iar ei nu ma pot simți pe mine, nu au acea profu