E un alt suflet rătăcit.

Suflet pustiit întoarce-te acolo unde ți-e locul, du-te acolo unde ai vrut mereu să fii, într-o lume a ta.
-Nu-ți pasă de nimeni? Nici de tine? Cum de ai uitat cine ești? întrebări firești după părerea mea.
-N-am știut niciodată cine sunt sau ce vreau... alții au ales pentru mine.
-Cum așa? Fiecare e stăpân pe propriile decizii.
-Nu și eu...
-E posibil?
-Pentru mine da!
Cum e posibil să te simți atât de gol, pustiit și totuși lași ca aparențele să arate că ești fericit și că nu ai întâlnit nicio greutate. Așadar îmi fac curaj și ma îndrept de spate, îmi controlez respirația și continui.
-Soarta noastră, a oamenilor efemeri e să suportăm... dar tu cum reușești?
-Nici nu încerc...
Privire îi e tulburată văd asta pe chipul lui și, deși ar trebui să încetez pentru că e probabil să întrec măsura.
-De ce?
-Am renunțat la tot ce însemna viața mea, dacă am avut vreodată una.Și mi-am dat seama că sufletele nu se ascultă, ci se simt, iar ei nu ma pot simți pe mine, nu au acea profunzime.
Face o pauză, probabil să se gândească sau pur și simplu își amintește ceva. Zâmbește, un zâmbet amar. Și chiar când credeam că nu o să mai vorbească, spune:
-Am renunțat să-mi pese.
-Te înțeleg...
-Ba nu, nu o faci. Doar pretinzi sau încerci să înțelegi asta. Spui că înțelegi, dar nici nu trebuie să o faci, ci să simți, dar nimeni nu simte...
-...
M-a lăsat efectiv fără cuvinte.
-Vezi? De fapt nu simți.
Văd aceeași privire pierdută și deși el poate nu mă crede, știu exact cum se simte. E privirea pe care o am și eu când sunt singură.
P.S.: E un alt suflet rătăcit.