Gânduri

      Vad doar fete, nu vad chipuri... Vad doar lume, nu vad oameni... Ce-am ajuns? Doar fete triste, doar inimi infectate cu negrul invidiei, doar maini fara putere si minti fara decizie, ce-am ajuns? Nu mai putem scrie o scrisoare, nu mai putem spune o vorba buna, ne-am pierdut in vremea de azi, in modernitate, tehnologie, comfort si iluzii, multe iluzii... Suntem singuri... dar de ce? Ti-ai pus vreodata intrebarea: de ce esti cu adevarat singur? Suntem singuri pentru ca nu permitem altora sa se apropie, am ridicat o bariera intre noi si fricile noastre. Ne e frica sa nu fim dezamagiti, dar trebuie sa riscam altfel nu ne vom da seama care sunt lucrurile cu adevarat importante din viata noastra. Dezamagirea ne duce la durere, iar durerea ne face sa fim oameni, ne arata ca avem sentimente, ca nu suntem reci si goi... In fond de ce ne e teama? Ce ironie! Tocmai de singuratatea pe care o provocam fie din mandrie sau orgoliu, fie din oricare alt motiv, de fapt din oricare alta 

Oamenii...               in lume există miliarde de oameni diferiți. Eu cunosc doar câțiva, unii buni, alții mai puțin buni, dar nu rai... în niciun caz rai. Într-o mulțime puțini oameni ies în evidență. Fiecare cu problemele sale, cu necazurile, neîntelegerile, presupunerile, invidiile, cu tot ce e bun sau rau... Daca-i cataloghezi doar in buni sau rai e ca si cum s-ar spune despre tine ca esti asa si asa si esti judecat gresit, esti inteles gresit. Oamenii sunt mai mult de atat, sunt zambetul nostru, tristetea noastra, puterea sau chiar o parte din noi. Povestea mea a inceput datorita oamenilor care m-au scos din ceata in care ma aflam. Pe strada intunecata pe care mergeam eram singura, paseam incet si nesigur, ca un copil care nu stia sa mearga, dar incet-incet s-a ridicat... singur...  Era liniste, iar lacrimile erau in ochii mei, dar inca nu era timpul pentru plans. Incercam sa-mi dau seama unde ma aflu si cum am ajuns acolo, de ce sunt singura, totul se invartea in jurul

”Daca sentimentele nu m-ar napadi asa usor totul ar fi mai simplu... as gandi mai limpede, as fi mai hotarata si as fi mai sincera.” Simt ca sufletul meu se frange incet-incet, ochii mi se intuneca, iar lacrimile se preling pe obrajii palizi, de portelan. In curand fiinta odata vie va deveni rece, dar nu va muri, ci va deveni fara sentimente, fara profunzime si fara batai ale inimii. Va veni o zi cand zambetul imi va pieri, va deveni si el inexistent, pe vecie... Durerea e prea adanca- si doar cine a simtit-o cu adevarat va stii despre ce vorbesc acum-, e prea puternica pentru a fi tinuta in frau, nu e alba si nici neagra, nu se rezuma la sinceritate sau minciuna, la cald sau rece... e mult prea de neinteles... ***Umbrele s-au intors si m-au atacat intr-un mod la care nu ma asteptam, am crezut ca le pot combate, dar m-am inselat. Mi-au spus ca sunt frumoasa, sincera, blanda si buna, am crezut ca s-au schimbat, ce proasta am fost! Am cazut in plasa si mi-au intrat in suflet, l-au d

Ma ridic din nesiguranta si alerg, alerg, alerg din nou cu o viteza din ce in ce mai mare. Ma gandesc la ce imi doresc sau mai bine zis la ce vreau, dar parerile mi se schimba rapid, partea rea iese din mine, desi incerc sa mi-o reprim. O sterg... Fiinta mea vrea sa fie in pas cu evolutia, dar sufletul imi sta pe ganduri nu stie daca-i o idee buna, iar creierul e de acord cu el.  Inauntrul meu ca si inafara mea se duce o lupta unde domina intunericul sau lumina. As vrea sa le las balta pe ambele sa nu fiu de partea niciuneia, dar e greu, aproape imposibil... dar in momentul asta simt ca pot sa ma descopar sa stiu cine sunt EU! Sa cant, sa dansez, sa rad din toata inima, sa trec peste barierele impuse de cele doua entitati care vor sa fiu ca ele. Vreau doar sa ma simt folositoare, sa stiu ca imi folosesc viata cum trebuie exact ca TINE! Imi doresc sa traiesc la maxim asa cum stiu eu intr-o lume imposibila unde oamenii sunt buni si in privirile lor se vad doar sclipiri jucause si ad

Sunt doar umbre, le vad pretutindeni, e si lumina, dar e atat de rara... Simt cum ma-nvaluie intunericul si plang, plang pentru ca nu ma pot impotrivi. E dureros sa stii ca lupti din toate puterile si nu vezi nici macar o schimbare... cat de mica... Umbrele sunt tot mai rele, sunt pierduta, nu ma pot intoarce inapoi, desi imi doresc, ele ma inconjoara, iar zgomotele sufletelor ranite le aud ca pe niste tipete puternice si sfasietoare. Vad Apocalipsa chiar daca nu a venit, e chiar langa noi, o simt... Vad si lumini, dar sunt artificiale, nu sunt reale, nu au acea caldura specifica doar lor... Alerg, dar drumul e impotriva mea, se clatina si cad, ma lovesc in pietre si sangerez, simt cum o caldura imi inunda trupul. Nu stiu ce e, dar o simt. Printre lacrimi ridic fata spre cer si zambesc. Pericolul e aproape, iar eu zambesc. Da! Zambesc! Acum nu-mi mai e frica si imi imaginez ca din cauza loviturii sunt murdara in obraji. Acum rad de-a dreptul. Cred ca sunt o ciudata, dar nu mi se pa