Încă...

Oamenii...

              in lume există miliarde de oameni diferiți. Eu cunosc doar câțiva, unii buni, alții mai puțin buni, dar nu rai... în niciun caz rai. Într-o mulțime puțini oameni ies în evidență. Fiecare cu problemele sale, cu necazurile, neîntelegerile, presupunerile, invidiile, cu tot ce e bun sau rau...

Daca-i cataloghezi doar in buni sau rai e ca si cum s-ar spune despre tine ca esti asa si asa si esti judecat gresit, esti inteles gresit. Oamenii sunt mai mult de atat, sunt zambetul nostru, tristetea noastra, puterea sau chiar o parte din noi.

Povestea mea a inceput datorita oamenilor care m-au scos din ceata in care ma aflam. Pe strada intunecata pe care mergeam eram singura, paseam incet si nesigur, ca un copil care nu stia sa mearga, dar incet-incet s-a ridicat... singur... 

Era liniste, iar lacrimile erau in ochii mei, dar inca nu era timpul pentru plans. Incercam sa-mi dau seama unde ma aflu si cum am ajuns acolo, de ce sunt singura, totul se invartea in jurul meu. Simteam efectiv ca nu mai pot si am cazut. Dar ceva s-a intamplat, ca o explozie neprevazuta de culori, veneau de peste tot si sincera sa fiu m-am speriat, dar teama nu a durat foarte mult. Culorile au invadat fara voia mea viata mea monotona si nu mi-a parut rau. Aceste ”culori” sunt oamenii... Sunt atat de diferiti, au diverse personalitati, asadar as putea spune ca sunt culori diferite, de nuante diferite.

Brusc m-am ridicat. O vioara ma chema intr-un ritm alert. O alta lupta se dadea inauntrul meu; am ajuns intr-o arena unde privirile ma inconjurau (zambesc la gandul asta), ploua, iar eu pur si simplu ardeam. Picaturile imi racoreau trupul fierbinte, iar briza imi dadea aripi, imi inalta sufletul.

***Ciudata schimbare, dar desi nu mai eram singura eu asa ma simteam; ma gandeam si ma uitam in jur... credeam ca oamenii sunt scaparea mea, raspunsul la intrebarile mele, dar poate ca m-am inselat. Un om intelept a spus: ” Daca nu-i vezi lacrimile unui om, nu inseamna ca acesta nu plange pe ascuns in sufletul sau.”

Asa eram eu... un suflet care plangea, incerca sa-si arate tristetea, dar nu avea cui. Intr-o multime de oameni pe care-i cunostea, de fapt nu stia niciun chip. Trist... dar speranta nu era moarta.
P.S.: Inca...