Jurnalul unui suflet...

Sunt doar umbre, le vad pretutindeni, e si lumina, dar e atat de rara... Simt cum ma-nvaluie intunericul si plang, plang pentru ca nu ma pot impotrivi. E dureros sa stii ca lupti din toate puterile si nu vezi nici macar o schimbare... cat de mica...
Umbrele sunt tot mai rele, sunt pierduta, nu ma pot intoarce inapoi, desi imi doresc, ele ma inconjoara, iar zgomotele sufletelor ranite le aud ca pe niste tipete puternice si sfasietoare.
Vad Apocalipsa chiar daca nu a venit, e chiar langa noi, o simt...
Vad si lumini, dar sunt artificiale, nu sunt reale, nu au acea caldura specifica doar lor...
Alerg, dar drumul e impotriva mea, se clatina si cad, ma lovesc in pietre si sangerez, simt cum o caldura imi inunda trupul. Nu stiu ce e, dar o simt. Printre lacrimi ridic fata spre cer si zambesc. Pericolul e aproape, iar eu zambesc. Da! Zambesc! Acum nu-mi mai e frica si imi imaginez ca din cauza loviturii sunt murdara in obraji. Acum rad de-a dreptul. Cred ca sunt o ciudata, dar nu mi se pare ceva rau ca sentimentele navalesc in mine, iar rationamentul imi dispare cateodata. Pentru mine e ceva normal.
Sunt diferita, dar nu e ceva rau, eu gandesc cu sufletul nu cu creierul ca ceilalti.
Brusc si fara sa-mi dau seama intunericul a disparut. Nu definitiv... Stiu ca va reveni cu forte noi, proaspete si simt in mine o ezitare, un amestec de teama si nesiguranta. Imi va face rau? Ma va lovi? Ma va taia? Sau ma voi alatura lui? Voi face parte din el? Sau il voi invinge, iar sufletul meu va capata lumina mult dorita? Doar Dumnezeu stie si doar El ma poate ajuta in lupta mea contra lui. Voi atept, iar cand va reveni il voi intampina. Nu se va astepta la asta. Va crede ca sunt nebuna. Nebuna! Un cuvant atat de fragil, dar care nu are nici importanta, care te poate ridica sau te poate cobori in iad.
P.S. Dar tot voi incerca...