Am ajuns unde trebuie...

Am plecat din locurile mele dragi, am uitat cine sunt, dar mi-am dat seama cine nu vreau sa fiu.
Nu vreau sa fiu un simplu om ce trece nepasator peste tot si toate, peste obiecte, ce de fapt, duc cu ele amintiri, peste animale ce nu au fost doar simpli observatori, ci mi-au oferit o bucurie sau peste oameni  care au nevoie de ajutorul meu.. Nu vreau sa trec nepasatoare pe langa toate lucrurile astea pentru ca nu as mai fi cu adevarat EU! Am crezut ca plecand departe de toate lucrurile dragi imi va face bine, dar m-am inselat amarnic.
Mi s-a intamplat ceva ce nu credeam a fi posibil: m-a cuprins dorul si vinovatia. Sufletul meu plangea si suferea, iar eu ma minteam ca sunt bine, nu stiu... poate eram sau poate doar credeam asta. Pe cine pacalesc eu? Ma simteam cel mai mizerabil om de pe pamant pentru ca am plecat de langa lucrurile, locurile, fiintele care ma faceau cu adevarat fericita.
Desi soarele stralucea, iar vantul adia cald printre frunzele minunate ale copacilor, eu priveam totul fara sa ma incante imaginea dansului minunat ce se derula in fata mea, priveam totul ca printr-o cusca de unde-mi era incapabil sa ies.
Calatoria mea nu doar ca a intristat oameni, dar surprinzator m-a intristat si pe mine. Credeam inocenta ca va fi altfel, acum nici nu mai stiu ce credeam. M-am straduit atat de mult sa ies din cusca creata de mine incat am uitat ca e facuta doar din papadie... Hmmm... gandindu-ma la asta peste multi ani poate nu o sa-mi mai pese, dar drumul asta pe care l-am ales singura, nu-l voi mai alege niciodata. M-a facut sa-mi dau seama ca ceea ce-mi doream nu era de fapt ceea ce voiam cu adevarat. Ironia sortii! Trebuia sa ma trezesc la realitate odata si odata, nu? 
In calatoria asta sufletul meu s-a simtit mai vinovat ca niciodata pentru ranile pe care le-a provocat altora, DAR ACUM M-AM TREZIT!
Calatoria asta, desi a fost un adevarat calvar m-a facut sa realizez cat de mult iubesc oamenii pentru care credeam ca nu simt nimic. E un sentiment contradictoriu sentimentului de distrugere pe care il simteam acum o luna, iar acest fapt este datorat iubirii. Sper ca acest sentiment sa dainuie in sufletele oamenilor si sa nu se piarda in rautatea lumii.
Eu am ajuns unde trebuia. Tu? Porneste in propria ta calatorie si, desi, va fi greu iti vei da seama cine esti. Trebuie doar sa-ti doresti. Am incredere in tine...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Amintiri

***Locurile, oamenii și simplele obiecte ne oferă amintirile atât de dragi și mângâierile în momentele grele... Întotdeauna o să ne aducem aminte de briza care ne-a ciufulit părul, de păsările ce zburau în voie făcând lucrul pentru care au fost create: trăind liber. O să ne amintim... poate un lac pe lângă care am trecut, o să ne amintim de valurile năbădăioase sau line care vor continua la nesfârșit să existe. Copacii bătrâni ce spun povești de mult apuse sunt mirifici în însuși vechimea lor, dar cei mai importanți sunt oamenii. Oamenii pe care-i întâlnești fie doar și cu o privire sau cu un zâmbet. Eu îmi amintesc de o întâmplare când am mers într-o excursie și priveam pe geamul autocarului când am văzut într-o altă mașină o fată - poate de aceeași vârstă cu mine - căruia i-am zâmbit involuntar. Surprinzător mi-a întors zâmbetul cu sinceritate. În acel moment chiar dacă nu a durat mai mult de 10 secunde am simțit că o cunosc de mult timp, deși nu o mai văzusem niciodată. Atunci am
Citiți mai multe

Încă...

Oamenii...               in lume există miliarde de oameni diferiți. Eu cunosc doar câțiva, unii buni, alții mai puțin buni, dar nu rai... în niciun caz rai. Într-o mulțime puțini oameni ies în evidență. Fiecare cu problemele sale, cu necazurile, neîntelegerile, presupunerile, invidiile, cu tot ce e bun sau rau... Daca-i cataloghezi doar in buni sau rai e ca si cum s-ar spune despre tine ca esti asa si asa si esti judecat gresit, esti inteles gresit. Oamenii sunt mai mult de atat, sunt zambetul nostru, tristetea noastra, puterea sau chiar o parte din noi. Povestea mea a inceput datorita oamenilor care m-au scos din ceata in care ma aflam. Pe strada intunecata pe care mergeam eram singura, paseam incet si nesigur, ca un copil care nu stia sa mearga, dar incet-incet s-a ridicat... singur...  Era liniste, iar lacrimile erau in ochii mei, dar inca nu era timpul pentru plans. Incercam sa-mi dau seama unde ma aflu si cum am ajuns acolo, de ce sunt singura, totul se invartea in jurul
Citiți mai multe

Jurnalul unui suflet...

Sunt doar umbre, le vad pretutindeni, e si lumina, dar e atat de rara... Simt cum ma-nvaluie intunericul si plang, plang pentru ca nu ma pot impotrivi. E dureros sa stii ca lupti din toate puterile si nu vezi nici macar o schimbare... cat de mica... Umbrele sunt tot mai rele, sunt pierduta, nu ma pot intoarce inapoi, desi imi doresc, ele ma inconjoara, iar zgomotele sufletelor ranite le aud ca pe niste tipete puternice si sfasietoare. Vad Apocalipsa chiar daca nu a venit, e chiar langa noi, o simt... Vad si lumini, dar sunt artificiale, nu sunt reale, nu au acea caldura specifica doar lor... Alerg, dar drumul e impotriva mea, se clatina si cad, ma lovesc in pietre si sangerez, simt cum o caldura imi inunda trupul. Nu stiu ce e, dar o simt. Printre lacrimi ridic fata spre cer si zambesc. Pericolul e aproape, iar eu zambesc. Da! Zambesc! Acum nu-mi mai e frica si imi imaginez ca din cauza loviturii sunt murdara in obraji. Acum rad de-a dreptul. Cred ca sunt o ciudata, dar nu mi se pa
Citiți mai multe