Un zâmbet face cât o mie de cuvinte!

M-am trezit de dimineață cu un gând: să nu mă trezesc! Dar nu poți avea tot ce-ți dorești, nu? Amuzantă fază! 
”Un zâmbet face cât o mie de cuvinte!”, sunt sigură că toți am auzit cuvintele astea, mie personal mi s-au părut a fi prostii, dacă îți zâmbește un om cu ce te ajută? Mai mult te enervează. Asta gândește mai mult de 50% din populație, dar să nu fim ipocriți, fiecare avem nevoie de un zâmbet ( de la oricine: familie, prieteni, colegi, simple cunoștințe, vecini, chiar și de la un simplu om de pe stradă) pentru că acesta, într-un moment de slăbiciune, suferință sau singurătate poate însemna cel mai mare act de încurajare care te poate ajuta să mergi mai departe spre ziua de mâine, o speranță că nu toți oamenii sunt orbiți de lăcomie, nefericire și invidie. Eu care nu credeam în acest ”zâmbet” am ajuns, de fapt, să simt că e o schimbare în bine- ce-i drept mică-, dar care chiar contează.
Așa că m-am hotărât să zâmbesc oricui are nevoie de o încurajare, așa cum și eu am nevoie câteodată și la fel și tu, așadar zâmbește pe stradă oricui, fie bătrân, fie tânăr, chiar dacă o să se uite urât la tine (la mine așa s-a întâmplat :))). Să zâmbim toți cu gura până la urechi pentru că nu e ceva anormal, e ceva minunat ce numai la noi, ființe cu suflet putem găsi, la fel și sclipirea din ochi, adică bucuria arătată prin ei. Asta e puterea iubirii, e ca și cum te-ai uita la cer și e înnorat, dar mai târziu soarele domină exact ca adevărul și dreptatea care vor dăinui mereu.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Amintiri

***Locurile, oamenii și simplele obiecte ne oferă amintirile atât de dragi și mângâierile în momentele grele... Întotdeauna o să ne aducem aminte de briza care ne-a ciufulit părul, de păsările ce zburau în voie făcând lucrul pentru care au fost create: trăind liber. O să ne amintim... poate un lac pe lângă care am trecut, o să ne amintim de valurile năbădăioase sau line care vor continua la nesfârșit să existe. Copacii bătrâni ce spun povești de mult apuse sunt mirifici în însuși vechimea lor, dar cei mai importanți sunt oamenii. Oamenii pe care-i întâlnești fie doar și cu o privire sau cu un zâmbet. Eu îmi amintesc de o întâmplare când am mers într-o excursie și priveam pe geamul autocarului când am văzut într-o altă mașină o fată - poate de aceeași vârstă cu mine - căruia i-am zâmbit involuntar. Surprinzător mi-a întors zâmbetul cu sinceritate. În acel moment chiar dacă nu a durat mai mult de 10 secunde am simțit că o cunosc de mult timp, deși nu o mai văzusem niciodată. Atunci am
Citiți mai multe

Încă...

Oamenii...               in lume există miliarde de oameni diferiți. Eu cunosc doar câțiva, unii buni, alții mai puțin buni, dar nu rai... în niciun caz rai. Într-o mulțime puțini oameni ies în evidență. Fiecare cu problemele sale, cu necazurile, neîntelegerile, presupunerile, invidiile, cu tot ce e bun sau rau... Daca-i cataloghezi doar in buni sau rai e ca si cum s-ar spune despre tine ca esti asa si asa si esti judecat gresit, esti inteles gresit. Oamenii sunt mai mult de atat, sunt zambetul nostru, tristetea noastra, puterea sau chiar o parte din noi. Povestea mea a inceput datorita oamenilor care m-au scos din ceata in care ma aflam. Pe strada intunecata pe care mergeam eram singura, paseam incet si nesigur, ca un copil care nu stia sa mearga, dar incet-incet s-a ridicat... singur...  Era liniste, iar lacrimile erau in ochii mei, dar inca nu era timpul pentru plans. Incercam sa-mi dau seama unde ma aflu si cum am ajuns acolo, de ce sunt singura, totul se invartea in jurul
Citiți mai multe

Jurnalul unui suflet...

Sunt doar umbre, le vad pretutindeni, e si lumina, dar e atat de rara... Simt cum ma-nvaluie intunericul si plang, plang pentru ca nu ma pot impotrivi. E dureros sa stii ca lupti din toate puterile si nu vezi nici macar o schimbare... cat de mica... Umbrele sunt tot mai rele, sunt pierduta, nu ma pot intoarce inapoi, desi imi doresc, ele ma inconjoara, iar zgomotele sufletelor ranite le aud ca pe niste tipete puternice si sfasietoare. Vad Apocalipsa chiar daca nu a venit, e chiar langa noi, o simt... Vad si lumini, dar sunt artificiale, nu sunt reale, nu au acea caldura specifica doar lor... Alerg, dar drumul e impotriva mea, se clatina si cad, ma lovesc in pietre si sangerez, simt cum o caldura imi inunda trupul. Nu stiu ce e, dar o simt. Printre lacrimi ridic fata spre cer si zambesc. Pericolul e aproape, iar eu zambesc. Da! Zambesc! Acum nu-mi mai e frica si imi imaginez ca din cauza loviturii sunt murdara in obraji. Acum rad de-a dreptul. Cred ca sunt o ciudata, dar nu mi se pa
Citiți mai multe